Nu te găsesc pe nicăieri

În volumul său de debut, Laura Ionescu se întoarce în copilărie și adolescență pentru a pune întrebări despre lumea nevăzută a părinților noștri. Autoarea își recompune mama din dialoguri și momente doar ca să descopere cât de complexă a fost ca personaj: o femeie care credea în egalitatea dintre femei și bărbați la începutul anilor 1990, o luptătoare capabilă să înfrunte statul, capul unei familii care a știut mereu că singura resursă cu adevărat infinită este iubirea. 

O carte despre iubirea care rămâne și care ne crește dincolo de moarte, despre forța de a integra trauma în ceea ce devenim și despre cine sunt ai noștri dincolo de faptul că sunt ai noștri, Nu te găsesc pe nicăieri are o forță emoțională teribilă. Lucrurile nespuse se transformă într-o voce curajoasă și autentică, o voce ale cărei valuri trec insesizabil de la umor la reflecție și de care nonficțiunea românească avea nevoie.

Nu te găsesc pe nicăieri a primit premiul onorific „Carte de nonficțiune 2022” în cadrul Premiilor Superscrieri.

„Naivă mai ești, mamă, oare când o să vezi lucrurile așa cum sunt?”, mă întreba ea atunci, iar eu îi răspund: acum. În momentul în care scriu lucrurile astea, le văd pentru prima oară așa cum au fost. Le văd pentru că e prima oară când simt că dacă mă uit la ele așa cum au fost n‑o să orbesc. Am crescut, iar timpul îți dă puterea asta. Mă uit la trecut și știu că n‑o să mă orbească, pentru că am văzut destule până acum.

N‑aș fi vrut să am nimic de‑a face cu acea femeie pe care o iubeau toți și de care se temeau toți. Mă uit în oglindă și o văd în ochii mei, o văd în deciziile mele, în neînfricarea absolută pe care o am uneori. O văd în alunița de pe mâna mea dreaptă, cea pe care o aveam amândouă în același loc. O aluniță pe care timpul insistă să o șteargă, fiindcă timpul e o gumă de șters. O verific din când în când să văd dacă mai e acolo, dar nu prea mai e. Ne seamănă mâinile, ne seamănă picioarele, ne seamănă alunița de sub nas, aia care pare o semnătură grăbită făcută de Dumnezeu când avea multe acte de rezolvat. Semănăm. Nu știu dacă am eu nevoie să semănăm sau chiar semănăm în toate; nu știu dacă oamenii îmi spun asta fiindcă mă iubesc sau fiindcă o iubesc.

O carte recomandată de DOR

Cristian Lupșa, editor DOR, în prefața cărții: „Cartea Laurei e un mulțumesc și o despărțire. E o rană deschisă și e vindecarea ei. E o întoarcere în trecut, făcută ca să poți privi către viitor.”

Câteva gânduri de la cititori:

Cea mai frumoasă carte pe care am citit-o anul acesta! M-a prins ca într-un serial la care am participat activ cu amintirile care mi se iveau rând cu rând. — Ioana Dinu

Într-o pagină ești martor la ceva intim din sânul unei familii pe care nu o cunoști, în următoarea te trezești înapoi în propria-ți copilărie. — Tara Duveanu

O carte minunat scrisă și intens trăită. — Andra Nicula

Cartea asta m-a învățat ceva esențial: ce fel de mamă aș vrea să fiu. Și ce e o mamă bună dacă nu cea care lasă în urma ei oameni care iubesc? — Cristina Stavri

Nu te găsesc pe nicăieri este o carte despre iubire, iertare și durere. Dar este și despre feminitate și feminism, ceea ce o transformă într-o lectură esențială în contextul actual. — Ionuț Tecuceanu

Am citit cartea pe nerăsuflate și am fost atentă la fiecare cuvânt, ca să-l interiorizez, așa cum am simțit că și Laura a împărtășit amintirile cu noi. — Roxana Tănăsachi

O carte despre recuperări esențiale, o arheologie a copilăriei și adolescenței, o carte despre feminitate și iubire, despre ce pierdem și ce nu trăim, despre durere și lucrurile care nu au niciun sens. — Mugur Pătrașcu

E un tip de scriitură care te înglobează, nu poți rămâne un cititor spectator, ai intrat în frenezia textului și nu te mai lasă să respiri! — Irina Tudor

Laura Ionescu scrie absolut superb, fără cuvinte inutile și cu foarte mult suflet. O lectură obligatorie. — Laura Ghițoi

O carte pe care o citești dintr-o răsuflare, dar pe care o respiri mult timp după. Conține o comoară de necuprins, pe care Laura Ionescu a reușit s-o cuprindă și s-o împartă cu noi. Așa se simt cei 17 ani de Doamna Ciocolată și tot ce i-a lăsat Laurei, iar prin ea, lumii: o ciocolată infinită din care gustă și copiii care au crescut fără. Amăruie, că așa e ciocolată pură. — Camelia Grad

Nu te găsesc pe nicăieri este o declarație de dragoste imperfectă, este iertare și împăcare cu sinele, este râs cu ochii umezi și plâns cu tot corpul. O relație mamă-fiică atât de puternică și de specială, dar atât de universală, încât am revăzut-o pentru o secundă pe mama stând în ușă, spunându-mi că mi-a adus „un pui de fâs”. Este o carte curajoasă, care va ajunge la mama și pe care mama o va iubi, la fel ca mine. — Andreea Călărașu

E o carte cu care te vei identifica și cu care vei râde. Uneori îți va intra ceva în ochi. E precum viața pe care o trăim: mereu imprevizibilă, dar pe care avem doar opțiunea să o trăim și poate să ne bucurăm mai mult de ea, că există, indiferent cum. Și este o carte te va face să vorbești mai mult cu mama ta. Chiar și despre nimic. — Dragoș Smeu

Cartea de debut a Laurei Ionescu merită critica excelentă pe care o primește încă din primele zile de la publicare. M-a surprins, mi-a plăcut, mi-a umplut ochii de lacrimi, m-am regăsit; nu am pus jos volumul vreme de cinci ore și m-am încordat să nu citesc ultimele pagini tot atunci, pentru a potența experiența. — Catinca Ciornei

Cartea Laurei nu este o lectură. Este o experiență, este o necesitate. Este cu siguranță favorita mea de anul acesta și o să rămână cu mine multă vreme. — Rucsandra Tudoran

Acest exercițiu de vulnerabilitate și de curaj se trăiește intens și cu toată ființa. —  Olga Mărginean

Nu te găsesc pe nicăieri m-a răscolit, dar m-a și vindecat. A venit ca o ploaie de vară de care nu te poți ascunde, care te lovește și cald, și zbuciumat în același timp, dar care te lasă cu o senzație de liniște. Mama Laurei a fost, pe rând, mama mea, soacra mea, bunica mea și toate mamele care-și depășesc orice limită pentru copilul lor. Am simțit fiecare cuvânt și am trăit sensibilitatea care se revărsa din fiecare pagină. O bijuterie de carte. — Cristiana Andrei

Cartea Laurei e ca o singură propoziție. Începi să o citești și o auzi de la un capăt la altul. — Andrada Lăutaru

Știam că nu citesc ficțiune, știam că nu poți schimba realitatea, știam cum se va termina povestea reală, adevărată, dureroasă, dar am citit fiecare pagină cu speranța că, la fel ca în basme, vor trăi „fericiți până la adânci bătrâneți”. La fel ca Laura, la fel ca viața, pagină cu pagină și capitol cu capitol cuvintele, metaforele, imaginile, au devenit mai vii, mai pregnante, mai frumoase și mai dificile. —  Ioana Teodorescu

Cartea aceasta este poate cea mai frumoasă declarație de dragoste pe care am citit-o în ultima vreme. —  Maria Roxana Ștefan

Curajul Laurei de a spune povestea asta e un dar pentru noi toate, pentru că e imposibil să o citești și să nu te simți mai aproape de propria mamă, oriunde ar fi ea acum. Cum ar zice, probabil, Mimi — e o carte care îți fură inima, nu ochii. — Gabriela Pistol

Povestea Laurei e povestea mea. Cu mici excepții, poate. Îmi place să cred că mama Laurei a cunoscut-o pe mama și, împreună, au descoperit că au atât de multe lucruri în comun. — Romina Hamzeu

Deși e atât de dureroasă, e și frumoasă și simt nevoia s-o recomand în primul rând femeilor din viața mea. — Ramona Boldizsar

Cuvintele Laurei m-au desfăcut și m-au refăcut ca pe un ghem de ață. Simplitatea prozei este înșelătoare, pentru că nimic nu este simplu sau ușor în această carte. Laura a folosit cuvinte simple ca să descrie emoții complicate, să picteze scene incredibil de vii care te fac să ai impresia că și tu ești acolo, că asiști la iubirea și suferința lor. — Iunia Buricescu