Freddie Mercury

O biografie intimă, scrisă de omul care l-a cunoscut cel mai bine
  • Titlul original: Freddie Mercury
  • Ediția I 2018, paperback, ilustrații color
  • Traducător: Florin Tudose
  • Dimensiuni: 13 x 20 cm
  • 368 pagini
  • ISBN: 978-606-722-300-2

Disponibilitate: În stoc

45,00 lei
Descriere

Detalii

Cartea pe care o aveți în față este... 

- Cea mai intimă poveste din câte s-au scris despre viaţa lui Freddie Mercury
- Adevărul din spatele zvonurilor scandaloase

De la nume celebre ca Elton John, Kenny Everett, Elizabeth Taylor şi Rod Stewart, la armata nevăzută de iubiţi, oameni de casă şi pierde-vară, Peter Freestone i-a văzut şi i-a cunoscut pe toţi cei care au jucat un rol în tragicomedia care a fost viaţa scandaloasă a lui Freddie Mercury.

Cei doi s-au împrietenit pe loc, Peter devenind repede asistentul personal al superstarului, fiind alături de el până la moartea acestuia, în 1991.

Acum ne spune toată povestea...

Am fost pentru Freddie bucătar-șef, spălător de sticle, chelner, valet, secretar, om de serviciu... și mătuşa înţelegătoare din momentele sale de agonie”, scrie Peter Freestone. „Am călătorit cu el în toată lumea, am fost alături de el pe culmi, dar şi în cele mai negre momente... I-am fost bodyguard și, la finalul vieţii, am fost una din infirmierele lui.

Peter Freestone a fost asistentul personal al lui Freddie Mercury în ultimii 12 ani ai vieții artistului.
A locuit cu el la Londra, München şi New York, fiindu-i alături în ceasul morţii.

Despre Autor

Peter „Phoebe” Freestone s-a născut în Surrey, Anglia, pe 8 ianuarie 1955. Și-a petrecut primii ani de viaţă în sudul Londrei, după care a fost mutat la o şcoală cu internat din sudul Indiei. În 1973, după revenirea în Marea Britanie şi finalizarea studiilor, a lucrat câţiva ani în lanţul de magazine Selfridges din Londra, după care a fost angajat cu jumătate de normă la Royal Opera House. În 1977 s-a angajat garderobier cu normă întreagă la Royal Ballet. Aici l-a întâlnit prima dată pe Freddie Mercury, în 1979.

În prezent trăieşte în Cehia şi călătoreşte în toată lumea pentru a susţine cauza conştientizării SIDA, dar şi pentru a participa la întrunirile cluburilor de fani Queen.

Recomandări
Opinia cumpărătorilor
Fântâna de emoţii - (21.01.2019)
Freddie Mercury de Peter Freestone (Victoria Books) 2018****

Fântâna de emoţii

Peter Freestone a fost asistentul personal al lui Freddie Mercury în ultimii 12 ani ai vieţii artistului. El a scris o biografie pasională din postura sa de: "bucătar-șef, spălător de sticle, chelner, valet, secretar, om de serviciu... și mătuşa înţelegătoare din momentele sale de agonie. Am călătorit cu el în toată lumea, am fost alături de el pe culmi, dar şi în cele mai negre momente... I-am fost bodyguard și, la finalul vieţii, am fost una din infirmierele lui.", declară autorul. Tot despre Peter „Phoebe” Freestone mai aflăm că: "s-a născut în Surrey, Anglia, pe 8 ianuarie 1955. Și-a petrecut primii ani de viaţă în sudul Londrei, după care a fost mutat la o şcoală cu internat din sudul Indiei. În 1973, după revenirea în Marea Britanie şi finalizarea studiilor, a lucrat câţiva ani în lanţul de magazine Selfridges din Londra, după care a fost angajat cu jumătate de normă la Royal Opera House. În 1977 s-a angajat garderobier cu normă întreagă la Royal Ballet. Aici l-a întâlnit prima dată pe Freddie Mercury, în 1979. În prezent trăieşte în Cehia şi călătoreşte în toată lumea pentru a susţine cauza conştientizării SIDA, dar şi pentru a participa la întrunirile cluburilor de fani Queen." Tot din această ipostază de cunoscut FAN QUEEN voi scrie recenzia de faţă. Recunosc acest lucru încă din introducere pentru a nu lăsa vreo impresie de ipocrizie, aşa cum bine ştiţi că sunt fanul muzicii adevărate, adică a celei ce dăinuie peste timp. Există în muzica Queen şi creaţii care nu-mi sunt deloc pe plac, cum este cea din perioada albumelor Flash Gordon - Hot Space, pe care o evit de fiecare dată când am poftă de ascultat Queen. Bineînţeles că îmi încep audiţia cu primele două albume, cele considerate prea hard rock şi NEdigerabile pentru ascultătorii Another One Bites the Dust... În concluzie, ele sunt nedifuzate, evitate, de marea majoritatea a prezentatorilor de la radio sau TV (sau TV, dar la care televiziune s-o fi dat ceva, cumva, QUEEN?). Ei fac enorma greşeală de-a recomanda muzica Queen începând (în cel mai fericit caz) cu Sheer Heart Attack, excelentul album din 1974, pe care găsiţi (într-adevăr) celebra Killer Queen şi mult prea frumoasa, Lily of The Valley. Abilităţile vocale ale lui Freddie se fac simţite încă de la primele albume, virtutea de vedetă rock, fiind în cazul său un merit ancestral. Unii muzicieni sunt născuţi pentru a fi frontmani, iar alţii dobândesc această trăsătură cu timpul şi mai ales prin prisma creaţiei. La noi răsar (aşa-zisele) vedete, staruri sau megastaruri, după ce cade ploaia. Ne-am intoxicat auditoriul cu astfel de făcături ale intelighenţilor industriei muzicale şi avem muzica pe care NU O MERITĂM. Îmi pare rău, dar nu mă pot abţine.
"Umplea spaţiul cu charisma lui. Instalat confortabil într-un fotoliu din restaurant, de culoarea untului şi în forma conică, Freddie, cu părul lung şi scurta din blană de vulpe pe el, chiar atrăgea atenţia."
Un amănunt important, de reţinut pentru publicul din România, este faptul că, un adevărat grup rock, din elita mondială a genului, avea o garderobă impresionantă de haine de scenă, costume, jachete, cămăşi, tricouri, tot felul de cizme şi pantofi etc. etc., de care cineva se ocupa cu maximă seriozitate (n.r. se spune că, la West Thames College, Freddie ar fi studiat arta vestimentară!). Acest lucru este semnificativ pentru muzica rock. El identifică vizual şi fixează mental trupa în conştiinţa publică. În cazul de faţă, Peter Freestone se îngrijea de întreţinerea acestei imagini, pe care ar trebui să o reconsideraţi cu celeritate. QUEEN avea (şi) o regulă în privinţa costumelor: "Dacă e un concert restrâns ne înbrăcăm în negru. Dacă audienţa e mare, în alb." Cu foarte puţine excepţii, "era o regulă generală". Peter avea să cunoască obiceiurile fiecăruia din grup şi să le satisfacă toate dorinţele. Învăţa din mers ce ţinute de scenă avea să poarte fiecare, ce preferinţe aveau pentru machiaje (cel supranumit Machiajul Regal al starului rock!) şi astfel ne putem imagina un întreg ritual, dinainte de intrarea în scenă. Peter povesteşte cu lux de amănunte şi cu o detaşare verosimilă, despre această (minimă) oră premergătoare spectacolului. Peter descrie "casa păpuşilor" şi "entuziasmul care se acumulează când mulţimea simte apropierea fizică a muzicienilor de scenă." Ar părea suficient şi totodată suculent pentru cititor, o portretiscă a unei epoci fie şi prin prisma exigenţelor vestimentare şi machiaj ale unei celebre trupe rock, şi aici vorbim de perioada turneului British Crazy Tour (n.r. au fost 20 de concerte între 22 noiembrie - 26 decembrie 1979, iar biletele costau circa 5£), însă apropierea lui Peter de Freddie şi în consecinţă, abundenţa detaliilor din această relaţie de prietenie se va regăsi concludent în acest prim capitol al cărţii, cel ce descrie şi perioada turneului nord american, început pe 22 iunie 1980. Avalanşa de informaţii şi poveşti se succed aleatoriu, regula cronologică nefiind un obiectiv al autorului. Cum se spune pe la noi, dezlânat. În turneul The Game (n.r. 44 concerte între 30 iunie 1980 şi 30 septembrie 1980), Peter fusese avansat la "wardrobe supervisor from the Game tour onwards, 'band party' member during the Works tour" şi se deplasa împreună cu Freddie şi Peter Prenter - manager personal, prieten din tinereţe şi ulterior... duşman (a vândut povestea lui Freddie ziarului Sun). Apropo de acest aspect, în prefaţa acestui valoros volum, găsim o listă a personajelor din viaţa lui Freddie, fie ei infirmieri, kinoterapeuţi, actriţe, croitori, barmani, impresari, regizori, balerini, cântăreţi, designeri, fotografi, patroni de cluburi de noapte, şoferi, stewarzi, frizeri, prieteni, iubite sau iubiţi, numărătoare acestora din urmă (aproape) ar putea ajunge la număr cu trei cifre... La sfârşitul cărţii, Peter ne oferă un epilog "doar pentru Freddie", această listă fiind updatată la anul lansării volumului în Marea Britanie. Intuiesc că acesta ar fi 2001, deoarece la acea dată Jim Hutton încă vieţuia, după cum spune autorul, "viu şi fericit; trăieşte în Irlanda".
Multe amănunte din turneul nord american ni se dezvăluie pas cu pas, oraş cu oraş, sală cu sală, stadion cu stadion, Peter având (parcă mai multă) grijă să portretizeze carisma lui Freddie în contextul general al întâmplărilor petrecute în cele cinci luni de voiaj. Astfel, aflăm că, una din devizele sale favorite era: "Eşti atât de bun pe cât a fost ultimul tău spectacol." Freddie era convins că o singură notă cântată greşit atrăgea după sine aprobiul public şi în consecinţă dăuna întregului grup. El era foarte atent la reacţia publicului şi se bucura mult când vocile spectatorilor se alăturau vocii lui, în Love of My Life de exemplu, şi de asemenea, când vedea luminiţile lanternelor din timpul baladelor rock. Nu pot devoala toate mărturisile despre Freddie, însă trebuie să remarc faptul că, Peter nu uita să puncteze de fiecare dată când era cazul, şi ponegrita sa orientare sexuală. "Un amănunt pe care l-am aflat imediat de la Paul Prenter a fost acela că în lista de obiecte necesare a lui Freddie trebuia să existe Spartacus Guide al locurilor de interes pentru comunitatea gay."
Tabloul general al descrierilor autorului cuprindea şi amănunte legate de necesităţile tehnice, scenice şi gastronomice ale unei trupe de dimensiunea grupului QUEEN. Peste 100 de persoane se îngrijeau de mersul perfect al lucrurilor, la repetiţii, înainte de începerea concertelor şi după terminarea acestora. Erau destul de puţine zile libere între concerte şi acestea nu erau dedicate exclusiv turismului sau târguielilor. Petrecerile se ţineau lanţ şi mai toate se încheiau în zorii zilei următoare. Pentru Freddie era deja un obicei să se trezească târziu, însă pentru Peter, care trebuia să asigure necesităţile pentru următorul concert, era obositor. Odată finalizat turneul nord american, urma cel european şi o dată cu el, perioada primelor prize de cocaină pentru Peter. The Game va fi continuat în Japonia, ţară în care Freddie a fost un turist plin de curiozitate, după care erau aşteptaţi în America de Sud, asta însemnând o premieră ispititoare pentru Argentina, Brazilia şi Venezuela. Nicio trupă Rock nu mai cântase în faţa unui public atât de numeros şi exuberant. Erau uluiţi de reacţia spectatorilor din America Latină. Dar aceste stimulente nu au fost singurele ce au generat starea inventivă din timpul concertelor sud-americane. Un alt factor care a contribuit eficient a fost (am putea spune, ca de obicei) tulburările emoţionale ale lui Freddie cauzate de despărţirea de un iubit, în condiţiile în care, fidelitatea în sentimente era numai "obligaţia" partenerului său. "Furia este furnalul în care se căleşte geniul, dar şi unul dintre combustibilii care împing înainte procesul creativ."
Un alt aspect interesant de menţionat este atenţia lui Freddie pentru tunsoarea sa. Cârlionţii săi îi dădeau mereu de furcă în prima parte a carierei, atunci când purta părul lung (n.r. de exemplu, îi puteţi admira splendida podoba capilară, şi savura prestaţia, pe excepţionalele blu-rayuri, Live At The Rainbow din 1974 şi A Night At The Odeon din 1975). Odată cu moda părului scurt, Freddie are şi un nou partener, frizerul Jim Hutton, care se va îngriji de frizura sa, precum şi a colegilor de trupă. Şi el a scris o carte admirabilă despre relaţia lor intimă (n.r. Mercury and Me, Bloomsbury Publishing, 1995), relaţie despre care se vorbeşte şi în filmul nou apărut, Bohemian Rhapsody (regizor Brian Singer, 2018; Peter Freestone a fost consultant). Un film mult prea lăudat şi (probabil va fi) exagerat de premiat pentru ce oferă acesta fanilor trupei. Însă, pentru atmosfera generală şi pentru conservarea moştenirii unei trupe rock peste veacuri poate fi considerat (totuşi) un film de patru stele. Defectele sunt (numai) două. Prea mult se pune accent pe tuşa sexuală (ce-i drept, un subiect savuros pentru presă) şi prea puţin pe camaraderia dintre membrii trupei. Şi doi, filmul nu îţi oferă o morală. Nu cred că va convinge publicul să dea buzna în magazinele de discuri sau să ia cu asalt piaţa on-line pentru a le cumpăra albumele, bineînţeles, fiecare după gustul său. Întrucâtva, această carte face aceeaşi greşeală. Sunt convins că Peter putea povesti mai multe despre Brian, Roger şi desigur, John Deacon (pe care personal, îl consider un pion foarte important al grupului). Peste tot, cum e şi normal, în concerte, showuri TV, conferinţe de presă, petreceri sau diverse festine, Freddie era centrul universului. Îi plăcea mult asta şi se simţea adorat. Este foarte posibil ca unele pasaje referitoare la ceilalţi membri ai trupei QUEEN să fi ancorat cartea (şi filmul!) într-o realitate documentaristică, de neconsumat pentru ronţăitorii de pop corn din cine-malluri. Din nou trebuie să îmi aduc aminte de Ion Raţiu şi al său dicton: "Voi lupta până la ultima mea picătură de sânge ca să ai dreptul să nu fii de acord cu mine!".
Al doilea capitol, din cele şapte ale cărţii, tratează momentul înregistrărilor de studio. Povestirile autorului încep cu albumul Hot Space, care a fost realizat în studioul trupei, Mountain Studious din Montreux, şi de asemeni, la Musicland în oraşul München, motivul principal al alegerii celui de-al doilea fiind cele două saloane exotice ale hotelui Hilton, SPP şi SH, adică Salonul Prezidenţial al Poponarilor şi Salonul Hetero. Ideea unei noi piese se năştea şi se încheia în mintea lui Freddie, apoi se înregistra la pianul lui, de unde începea tot procesul de şlefuire, finisare, definitivare, potrivire a versurilor, o elaborată creaţie la care participau în ordine, Roger, John şi Brian şi care se putea lungi de la câteva zeci de ore la câteva luni. De exemplu, la Under Pressure (singura reuşită a albumului, sâc!), s-a lucrat 24 de ore în prima sesiune la Montreux şi 18 în a doua, cu menţiunea că aceasta a fost realizată la distanţă de două săptămâni de prima şi în alt oraş, New York, toţi cei patru membri Queen împreună cu David Bowie fiind creditaţi ca autori. După cum se ştie, Hot Space a fost un eşec pe mai toate planurile, iar trupa se grăbea deja să înregistreze în alt studio, Record Plant din Hollywood. "De la primul album, vânzările crescuseră constant, dar după Jazz începuseră să scadă, pentru a cunoaşte o nouă creştere odată cu Live Killers şi The Game. Cifrele au continuat să crească până la Hot Space după care au scăzut." Între poveştile despre sesiuni, Peter deapănă amintiri despre aventurile lui Freddie, alţi iubiţi, alte mici drame, apare un noi soi de homofil, bărbatul pe motocicletă. Se lansează albumul The Works, cu mult mai bun ca precedentul, însă reacţia nefavorabilă a puriştilor americani la vizionarea videoclipului "I Want to Break Free" duce la blocarea turneului de promovare în Statele Unite. Amărăciune şi speranţe spulberate dintr-o joacă. Freddie demarează cariera solo, apare ca un semizeu Mr. Bad Guy, iar ceilalţi trei iau o pauză de reflecţii constructive. Peter deapănă, de asemeni, povestea întâlnirilor cu soprana şi cântăreaţa de operă spaniolă de origine catalană, María de Montserrat Viviana Concepción Caballé, prietenie ce-a rodit albumul şi marele lor hit, Barcelona, imnul jocurilor olimpice din capitala Cataloniei.
"Ştia prea bine că producţiile muzicienilor desprinşi de trupele ce i-au consacrat nu au niciodată la fel de mult succes precum producţiile colective. Albumul lui era cumpărat de fanii săi, iar el accepta faptul că reprezenta doar un sfert din Queen. Cu siguranţă că fanii Queen, amatori ai genului hard rock, au fost oarecum derutaţi de orientarea oarecum disco a albumului său. Cu toate acestea, există şi excepţii de la această regulă, printre cele mai notabile fiind cazurile lui Sting şi Phil Collins." Aceste citate, pe care vi le ofer printre impresiile mele subiective, întăresc obiectivitatea acestui demers şi probabil că, Muzica din cărţile noastre va unge motorul unei (noi) societăţi româneşti de (prea) mult timp în tranziţie. Foarte multe din trupele rock britanice ar fi trebuit să fie modele pentru hazardul "industriei" muzicale româneşti.
Înviorarea Queen s-a numit A Kind of Magic. Bun nume pentru relansarea de după Live Aid a grupului şi un fericit prilej pentru a aprecia contribuţiile lui Freddie, în compoziţie şi interpretare, deoarece Peter era convins că, el îşi pierduse încrederea şi avea tot mai multe frustări. Live Aid a contribuit din plin la renaşterea grupului şi aici voi puncta o remarcă cât se poate de pertinentă a autorului. "Cred că recitalul Queen a fost cel mai bun ziua aceea datorită profesionalismului lor şi înţelegerii instinctive că repetiţiile sunt sută la sută obligatorii, chiar şi în cazul unui concert de doar 20 de minute."
După capitolul trei dedicat videoclipurilor QUEEN, Bohemian Rhapsody fiind considerat prima promovare a unui album din istoria muzicii rock, vom afla în următorul capitol, despre talentul la desen al lui Freddie. Logo-ul Queen a fost desenat chiar de el. La mijocul cărţii editura reproduce câte 4 inserţii de fotografii color, între paginile 152 - 153 şi 184 - 185, care accentuează emanciparea din planul personal al vieţii lui Freddie, frumoase instantanee ce surprind o viaţă normală, trăită cu intensitate şi febrilitate. În unul dintre cele mai bune documentare realizate despre QUEEN, Days of Our Lives (regizor Matt O'Cassey, 2011), aflăm aproape totul despre povestea grupului aşa cum au trăit-o membrii săi. Roger şi Brian au girat cu participarea lor această izbândă, John a declinat invitaţia. Îl înţeleg şi-i dau dreptate. După părerea mea. Queen a murit odată cu Freddie. Puteţi citi recenzia mea despre concertul Brian May de la Bucureşti (Cu o floare nu se face primăvară!) şi impresiile despre show-ul Queen plus Adam Lambert.
Din capitolul 5 al volumului vă împărtăşesc părerea lui Freddie Mercury despre critici: "Îi considera pe toţi - sau aproape pe toţi - bătuţi în cap. Nutrea convingerea de nezdruncinat că artiştii erau cei mai buni critici ai producţiilor lor, deoarece ei ştiu cel mai bine de ce sunt capabili şi ce greşeli fac. Freddie nu accepta ideea că un critic dramatic ar fi capabil să vadă nenumărate piese şi să se pună în pielea actorilor. Din punctul lui de vedere, era pur şi simplu imposibil - deci cum ar fi putut un critic să livreze vreodată o critică constructivă? Tot ce poate obţine criticul la finalul unui spectacol, din punctul lui de vedere, este percepţia viciată de invidie a unui fenomen pe care criticul însuşi nu ar putea nicicând să îl realizeze. Pentru Freddie toţi criticii erau aşa, o convingere cu care uneori sunt de acord şi eu.".
În ultimele două capitole ale cărţii, simţim dramatismul ultimelor zile din viaţa lui Freddie şi parcurgem vremelnicul protocol al funeraliilor. Este o foarte sensibilă parte a cărţii, mult mai bine scrisă şi extrem de captivantă pentru amatorii de telenovele. Probabil că, îi vor stoarce de lacrimi. Freddie era ca un "foc de artificii" şi aducea bucurie tuturor. O fântână de emoţii. Chiar şi în acele momente foarte grele ale vieţii sale el a păstrat o atitudine demnă şi curajoasă în faţa nemeritatului sfârşit. "The Show Must Go On". Într-adevăr, viaţa a mers mai departe şi decesul lui Freddie a fost consemnat pe 24 noiembrie 1991 la ora 6:48. Cartea de faţă, ce însumează în total 360 de pagini, intră suficient de mult în măruntaiele unui subiect zemos pentru presă şi oferă cel puţin două explicaţii moralizatoare. "Practica duce la perfecţiune, iar perfecţiunea a fost întotdeauna dezideratul lor." După ce ţi-ai făcut treaba foarte bine şi ai fost răsplătit pentru prestaţia ta, eşti liber să îţi trăieşti viaţa cum vrei. Lucruri puţin înţelese la noi. Cultura muzicală este foarte puţin vizibilă la radio şi TV, iar pentru bârfe şi fata de la pagina 5 nu-ţi trebuie bacalaureat.

Radu Lupaşcu
2 ianuarie 2019