Inside Out

Nick MASON – Inside Out - O istorie personală a Pink Floyd (Victoria Books 2013)

‚‚Cel mai bun lucru era noaptea de vineri, când te puteai îmbrăca ca o vedetă de film, luai acid, te duceai la UFO, vedeai toţi oamenii asemeni ţie, luai un băţ cu vată de zahăr şi pluteai pe acolo până când venea Floyd. Ei au fost primul sunet autentic al conştiinţei împregnate de acid. Stăteam pe podea iar ei erau sus pe scenă, ca nişte gargui supranaturali, cântându-şi muzica spaţială şi, aceeaşi culoare care exploda deasupra lor, exploda şi deasupra noastră. Era de parcă ai fi fost luat pe sus, minte, trup şi suflet.’’

Nu ştiu de ce, dar întotdeauna l-am considerat pe Nick Mason o persoană retrasă. Poate pentru faptul că multă vreme vreme, în anii imediat următori Revoluţiei, am auzit şi reţinut doar Roger Waters şi David Gilmour. Şi ca mine, au mai fost mulţi.
I-am descoperit cu adevărat pe Pink Floyd, în 1988. Eram în clasa a 11-a şi făceam parte din trupa de teatru Ludens, o trupă înfiinţată de profu’ nostru de franceză, o metodă sigură şi frumoasă de evadare din chingile unei adolescenţe comuniste. Până în acel an, ştiam doar de ‚‚Another Brick In The Wall’’ piesă pe care în anii aşa zisei relaxări ideologice, o putei vedea şi pe televizoarele noastre alb-negru. Eram mai mic şi sincer mă impresionase mai mult marşul ciocanelor decât muzica în sine.
În 1988, la o repetiţie a micii noastre trupe de teatru, printre nenumărate piese Jaques Brel şi Charles Aznavour am auzit pentru prima dată "Shine On You Crazy Diamond’’. O ţin minte perfect, înregistrată pe o bandă ORWO şi redată pe un magnetofon MAJAK. A fost îndeajuns. Până atunci, într-o lume a sunetelor dominată de euro disco, ideea mea de libertate, muzicală cel puţin - la altceva nu îndrăzneam să visez - ideea mea de libertate o reprezenta ‚‚Stairway To Heaven’’. Ascultată pe ascuns la Europa Liberă. ‚‚Shine On You Crazy Diamond’’, mi-a lărgit visele.
Ascultam multă muzică în acea vreme, în special topurile britanice al BBC, la un radio Albatros, cu antena ruptă, sprijinită de un calorifer din fontă mai mereu rece. Aşa recepţia undelor medii era amplificată. Eram la curent cu ce se petrecea în extraordinarii ani '80, dar nimic nu m-a pregătit pentru impactul cu ‚‚Shine On Your Crazy Diamond’’. Şi chitara lui David Gilmour.
Ulterior, am citit mult, despre Pink Floyd, pe unde am putut, am ascultat cât am reuşit de mult din discografia lor ca şi grup, sau a membrilor ca individualităţi. Nu sunt fan Waters şi îl critic pe Gilmour. Nici invers. Mă bucur de muzica ambilor în egală măsură.
Zilele acestea am avut ocazia să citesc o carte pe care demult doream să o parcurg. Meritul publicării ei în România aparţine editurii Publica prin subdiviziunea acesteia, Victoria Books. În original, Inside Out: A Personal History Of Pink Floyd, a fost publicată în 2004. Ediţia în limba română este tradusă de Louis Ulrich şi a apărut anul acesta.
O istorie Pink Floyd? Scrisă de Nick Mason? Cam cum ar trebui să fie asta? Sunt multe variante de răspuns la o astfel de întrebare. Le puteţi afla pe toate doar citind cartea.
Nick Mason nu se ia deloc în serios. Nu scrie această carte din postura unui nume greu al muzicii rock. Lejeritatea cu care îţi spune povestea, te face să crezi că pur şi simplu nu realizează că vorbeşte despre Pink Floyd, că a făcut şi mai face parte din una dintre cele mai mari trupe din istorie. De aici rezultă poate o altă trăsătură a scriiturii, umorul ei fin, teribil de englezesc, auto-ironia, dusă pe alocuri la gradul de artă.
Pe lângă toate acestea, omul are o memorie de elefant. Îşi aduce aminte fiecare minut al fiecărei zile şi îl aşterne pe hârtie într-un fel inimitabil. Istoria Pink Floyd se confundă cu istoria Angliei din acea perioadă. Evoluţia trupei e sinonimă cu evoluţia societăţii britanice. Cu deschiderea acesteia spre idealurile generaţiei tinere, ignorate până la jumătatea anilor '60, ba mai mult, ţinută prizonieră în ghearele conservatorismului. Datorită lui Nick Mason, nu vom cunoaşte doar istoria Pink Floyd ci vom putea beneficia de ochiul critic al martorului ocular la toate schimbările acelor vremuri.
Poate că vor mira aceste consideraţii, dar citind, veţi afla despre educaţia şi studiile membrilor trupei şi atunci totul va avea un sens. Vor fi clare cel puţin două aspecte. Primul, poate mai puţin relevant, răspunde la întrebarea: ’’Cum un toboşar poate să scrie o carte, o astfel de carte?’’.
Apoi veţi înţelege de ce Pink Floyd este Pink Floyd. De ce muzica, aranjamentele orchestrale, versurile, sunt aşa profunde. De ce concertele lor au combinat sunetul şi luminile într-un mod unic şi irepetabil. Veţi descoperi rădăcinile şi întreaga sevă a acestei trupe, în educaţia membrilor ei.
Nu lipsesc informaţiile legate de bucătăria internă. Dar nu vă aşteptaţi ca la acest capitol, Nick să renunţe la stilul lui amuzant de serios. În această carte el a decis să fie corect cu toată lumea. Poate mai puţin cu societatea. Vă va răspunde la întrebări şi vă va oferi detalii complete despre tot ceea ce aţi fi vrut vreodată să-l întrebaţi. Syd Barett? Lupta lui cu drogurile? Sunt aici. Însă meritele lui Syd vor fi recunoscute obiectiv. De ce a plecat Roger Waters? De ce…? De ce…?
Poate cel mai interesant şi util aspect al acestui volum, este descrierea detaliată a întregii discografii Pink Floyd. Piesă cu piesă, album după album, veţi descoperi procesul de producţie a câtorva cântece care au marcat istoria muzicii. În plus veţi putea citi despre semnificaţia acestora pentru membrii formaţiei. Personal, am reînceput să ascult toate albumele şi am descoperit elemente noi care mi-au schimbat percepţia asupra anumitor pasaje muzicale.
Abbey Road Studios, colaborări, turnee, toate acestea îşi au locul lor în amintirile lui Mason.
Este această carte o istorie completă sau complexă a unei trupe de legendă? Greu de spus. Nu cred însă că acesta a fost scopul pentru care fost scrisă. Am să vă spun şi de ce. În momentul în care am terminat-o, m-a încercat o senzaţie absolut interesantă. Parcă preţ de două săptămâni, Nick Mason a fost cu mine în cameră. Pe fotoliul din faţa mea, cu un pahar plin în faţă, povestindu-mi ore întregi. Părea amicul meu bun, istorisindu-mi povestea vieţii lui. Pasiunile şi nebuniile tinereţii, cu mintea lucidă a maturităţii.
Dincolo de orice alte considerente, această carte vă va spune o poveste. Pentru cei care iubesc muzica adevărată, e o poveste ce nu trebuie ratată.

Ovidiu Moldovan
29 iulie 2013

Nicholas Berkeley "Nick" Mason s-a născut la Birmingham în 1944 pe 27 ianuarie. Este bine cunoscut ca bateristul trupei Pink Floyd. Când nu se află în spatele tobelor, cealaltă pasiune a lui Nick sunt cursele de maşini. A condus atât maşini de epocă, cât şi maşini contemporane şi a concurat la cinci curse de 24 de ore la Le Mans. În 1998 a scris, împreună cu Mark Hales, Into the Red, o celebrare a 21 de maşini din colecţia sa personală de maşini sport clasice şi de curse (cartea, revăzută şi adăugită, a fost republicată sub numele Passion for Speed în 2010). Nick a scris, de asemenea, nenumărate articole pentru publicaţii precum The Sunday Times, The Independent, Time, Tatler, GQ, Autosport, Classic Cars, Red Line, Octane şi Cars for the Connoisseur. Inside Out se găseşte şi în varianta audio book pe 3 CD în lectura lui Mason. Are un singur album solo Nick Mason's Fictitious Sports (pe muzica lui Carla Bley, 1981) şi mai multe colaborări cu Rick Fenn (TEN CC) şi Michael Mantler.
http://www.artasunetelor.ro/Recenzii_carti.html

Ţinând cont de faptul că este prima biografie a trupei Pink Floyd apărută pe piaţa românească, dar şi de valoarea incontestabilă pe plan muzical, Pink Floyd fiind, probabil, cea mai bună formaţie din toate timpurile, este mare păcat că s-a acordat o atât de mică importanţă traducerii. Cu alte cuvinte, calitatea lasă foarte mult de dorit. Pe lângă greşelile flagrante de traducere (expresii traduse mot-a-mot, false friends etc.), se remarcă şi multe greşeli de gramatică şi ortografie. În plus, multe nume proprii (mai ales cele ale melodiilor) sunt redate incorect (e atât de greu să copiezi un titlu din engleză? Ca exemplu, pe câteva pagini bune, "Arnold Layne" devine "Arthur Layne"). E limpede că redactarea e inexistentă. Poate ar mai fi salvat ceva în privinţa produsului final. În concluzie, lectura ajunge uneori să fie de-a dreptul o corvoadă. Cu toată aprecierea pentru iniţiativa editorială, aş sfătui editura să-şi aleagă mai bine traducătorii pe viitor.