Hallelujah

Rock & Roll, izbăvire și viața lui Leonard Cohen
  • Editia I 2014, paperback
  • Traducator: Louis Ulrich și Tudor Ulrich
  • 13 x 20 cm
  • 240 pagini
  • Pret: 37,57 lei
  • ISBN: 978-606-8360-86-7
  • Disponibilitate: În stoc
37,57 lei
+ Adaugă la wishlist
  • Aceasta nu este o biografie a lui Leonard Cohen. Leonard Cohen însuși furnizase deja, pe când avea 29 de ani, cea mai bună descriere cu putință a vieții sale într-o scrisoare adresată Canadian Broadcasting Corporation. Iat-o aici, în întregime: ,,M-am născut la Montreal pe 21 septembrie 1934. Numărul pașaportului meu este 5-017560. Am ochii căprui”. A trimis această scrisoare pentru a se înscrie cu cea mai recentă carte a sa de poezii, Flowers for Hitler, la un concurs pentru tineri scriitori. Poate că l-ar fi ajutat mai mult dacă ar fi menționat cele două volume anterioare de poezie, ambele bine primite, faptul că avea o oarecare reputație sau premiile pe care le câștigase până atunci. Nu a făcut-o. Ceea ce urma să fie evaluat era opera sa, iar orice părticică din viața lui personală pe care se simțea suficient de confortabil ca să o împărtășească străinilor, avea să-și găsească locul, după un proces de ușoară sublimare, într-o carte. Sau într-un album: în anii ce vor urma, ca muzician celebru, el a rămas reticent în a divulga prea multe despre sine. În interviuri va spune că singurele răspunsuri care contează se găsesc în cântecele sale. LIEL LEIBOVITZ

    Așadar, ce ne spune nouă profetul Cohen? Și de ce-l ascultăm cu atâta atenție? Acestea sunt întrebările ce stau în centrul cărții de față. Nu-i ușor să le găsești răspuns; unele teme, precum teologia sau rock'n'roll-ul sau orgasmele, își pierd adesea prospețimea dacă sunt închise între paginile unei cărți, iar opera lui Leonard Cohen este obsedată, în egală măsură, de toate trei. Pentru a le studia fără a le priva de vitalitate, ele trebuie observate în mediul lor natural. Uneori, sunt cel mai bine înțelese atunci când sunt văzute prin prisma unei anumite povești din viața lui Cohen; alteori, implică meditații mai profunde. Te poartă prin domeniile escatologiei iudaice și budismului zen, ale poeziei canadiene și rock'n'roll-ului american, ale dorinței trupești și lăcomiei de câștig. Nu sunt întotdeauna accesibile rațiunii. Dar ele ni l-au dat pe omul nostru și, odată cu el, ne-au oferit permisiunea de a reconsidera genul de sentimente - harul, mântuirea – care, până târziu în adolescența noastră ca specie, ne-au ocupat cea mai mare parte a timpului, iar acum, când suntem cu toții maturi, sună prea sălbatic pentru a fi relevante și prea periculos pentru a mai bântui altundeva decât în cușca unei discipline intelectuale. Și singurul cuvânt ce se cuvine rostit, în schimb, este: Aleluia! Liel Leibovitz

  • LIEL LEIBOVITZ este editorialist la Tablet Magazine și profesor de teorie media și video gaming la New York University. De asemenea, este coautor al altor trei cărți de nonficțiune: Lili Marlene: The Soldiers' Song of World War II (2008), The Chosen Peoples: America, Israel, and the Ordeals of Divine Election (2010), Fortunate Sons: The 120 Chinese Boys Who Came to America, Went to School, and Revolutionized an Ancient Civilization (2012).

  • - 13.08.2014  
    Leonard Cohen sau Drumul spinos către starea de zero (Victoria Books 2014)
    Cartea lui Liel Leibovitz intitulată “A broken Hallelujah: Rock and Roll, Redemption and the life of Leonard Cohen” este dificilă la lectură, pe măsura personalității complexe a poetului, scriitorului, compozitorului, rebelului, depresivului, etern neliniștitului Leonard Cohen. Dacă l-ar fi cunoscut pe co-naţionalul său, Mihail Sebastian, probabil că Leonard Cohen ar fi fost de acord cu autorul romanului “De două mii de ani”. Fiind întrebat cine este, Mihail Sebastian a răspuns cât de poate de simplu : “Sunt om de la gurile Dunării”. La rândul său, dincolo și deasupra originii sale ebraice, Leonard Cohen este “om de la gurile Istoriei” ale cărei ape tulburi le privește, le scrutează cu o obsesivă atenție, încercând să le afle rosturile, resorturile acunse și finalitatea. Recenzarea cărții lui Leibovitz este o întreprindere dificilă, întrucât nu avem de-a face cu o scriere cursivă ci cu o lucrare - altminteri bine documentată - care nu reușește să topească informaţia înăuntrul ei, ci o lasă la vedere. Este ca și cum autorul a intrat pe Google, a căutat și adunat articole diverse, opinii ale celor care l-au cunoscut mai mult sau mai puțin pe Leonard Cohen, comentarii la aparițiile lui live, interviuri luate lui Cohen, recenzii la albumele acestuia, etc, etc. Aceste fișe, frânturi de informații ne sunt apoi servite în formă brută, astfel încât ai impresia că citești mai degrabă un colaj, iar nu o biografie a lui Leonard Cohen. Am luat desigur notă de avertizarea cu care Liel Leibovitz începe cartea la care facem referire : “Aceasta nu este o biografie a lui Leonard Cohen … ci mai degraba o evaluare a creației sale”. Oricum ai întoarce-o, atunci când te hotărăști să scrii o carte despre un om celebru, rezultatul muncii tale este o biografie, ceea ce - etimologic - vrea să însemne “scrierea unei vieți”, iar nu o colecție de informații răzlețe plutind ca petele de ulei într-un pahar cu apă. O altă dificultate la lectura și analiza cărții lui Leibovitz este maniera proustiană în care aceasta este scrisă : Flash-uri ale memoriei care nu țin cont de cronologie, de timpul obiectiv, ci mai degrabă de impactul pe care diversele momente ale vieții lui Cohen - întâmplari anecdotice, decizii neașteptate, declaratii șocante etc., cărora li se adaugă versurile, romanele și muzica acestuia - le-au avut asupra autorului. Încercând o așezare a lui Cohen în peisajul muzical contemporan, Leibovitz afirmă că acesta “nu se încadrează realmente în nici o perioadă anume, fiind întotdeauna în răspărul vremurilor”. Nu cred că putem vorbi de un “club exclusivist de artiști cu numai doi membri" (“celălalt membru putând fi Ray Charles”, scrie Liebovitz), pentru simplul și evidentul motiv că sunt destui alți mari muzicieni care au lăsat o operă durabilă în urma lor și nu au pus preț pe modă, pe efemer, pe ceea ce așteptau de la ei fanii, respectiv, stăpânii show-bizului. La fel de adevărat este că valorile perene sunt potopite de oportuniștii care produc pe bandă rulanta “creații’ de unică întrebuințare, indiferent că este vorba de muzică, literatura, film etc. Consumi în viteză - fiindcă “time is money” - după care uiți cu totul de cartea sau muzica sau filmul cu care ți-ai ocupat pentru moment mintea, și cumperi o aceeași Marie, cu altă pălărie. Așa se adună mormanele de gunoi în cugetele noastre și desigur in “Mândra lume nouă”, strălucit prefigurată de Aldous Huxley. Dat fiind că suntem o societate de consum (carevasazică), avem datoria “civică” să consumăm orice, oricât, oricum și oricând … Mai trebuie adăugat - scuzați truismul - faptul că fiecare om, și cu atât mai mult omul creator, este în ultimă instanță produsul epocii sale, al mediului social, politic și economic în care se naște și trăiește : arhetip, părinți, rude apropiate, școală, anturaj, surse informaționale, profesie, colegi, etc, etc. În cazul lui Leonard Cohen, lucrurile sunt amestecate bine de tot. Evreu născut în Westmount-Quebec la echinoxul de toamnă, 21 septembrie 1934, Cohen a trebuit să înfrunte de mic copil eterna dramă a poporului “ales” : Pe de o parte traiul într-o țară străină și totodată dragă sufletului său; țară pentru apărarea căreia “i-ar da un pumn în nas” scriitorului evreu-canadian Mordecai Richler (partizan al desființării frontierei Canadei cu USA), iar pe de altă parte, dorul în permanență conștientizat, devenit cheia de boltă a vieții sale, de Țara Promisă și dăruită evreilor de patriarhul Moise. Un număr însemnat dintre străbunii lui Cohen, atât pe linie paternă cât și maternă, au fost rabini, unii foarte influenți, iar asta se regăsește în personalitatea lui Cohen cel atât de frământat de originile, prezentul și viitorul neamului său, și totodată în extraordinara sa capacitate de control asupra mulţimilor.

    Vezi în acest sens, cazul prezentat chiar la începutul cărții, al festivalului din Isle of Wight, din 26-31 augut 1970. Din dorința de a face concurență Woodstock-ului, organizatorii britanici schimbă profilul folk al precedentelor două festivaluri (1968 şi 1969) și obțin participarea lui Jimi Hendrix. Acestuia îi urmeaza deîndată alte nume grele precum Chicago, The Doors, Lighthouse, Moody Blues, The Who, Miles Davis, Joan Baez, Joni Mitchell, Jethro Tull, Sly & the Family Stone, Ten Years After, Emerson Lake & Palmer, Freeetc. După care începe coșmarul : Atrasă de „meniul’ muzical de excepție care urma să-i fie servit, o mulțime imensă (peste 600.000 de oameni) și imposibil de controlat, ia cu asalt insula Wight. Mulți sunt săraci și nu au cu ce să plătească prețul destul de pipărat al intrării în perimetrul festivalului. Gardurile sunt rupte sau pur și simplu ocolite, iar oamenii încinși de căldură, droguri, alcool și de timpurile în schimbare (Times they are a-changin ...) se înghesuie să ajungă cât mai aproape de scenă. În timpul recitalului lui Joni Mitchell, un spectator cu veleitați de orator îi smulge acesteia microfonul și începe să strige lozinci de genul „Power to the people !” etc. Emerson, Lake and Palmer sunt și ei asaltați de elementele turbulente din public. Kris Kristofferson este lovit în umăr cu o sticlă, apoi cu doze de bere. După încercarea nereuşită de a le cânta „Me and Bobby McGee”, Kristofferson părăsește scena, nu înainte de a „saluta” audiența cu degetul mijlociu. The Who sunt tratați în același fel, Slay and the Family Stone refuză să urce pe scenă, iar The Doors cântă cu luminile stinse pentru a se feri de proiectile. Într-un final, cei care doreau să-l vadă pe Jim Morrison încearcă să dea foc scenei ... Reușesc să o facă în timpul recitalului lui Hendrix care se amuză de nebunia din jurul său și toarnă benzină pe foc cu riffurile sale stridente, interferate cu stațiile radio ale agenților de pază. Cam aceasta era ambianța pe insula Wight, în preajma intrării pe scenă a lui Leonard Cohen. Organizatorii și muzicienii care experimentaseră deja contactul (mai mult sau mai puțin contondent ...) cu publicul, se temeau pentru Cohen. Acesta însă nu-și face probleme ci intră pe scenă „nebărbierit, cu părul ciufulit și îmbrăcat cu un tricou negru și o geacă de safari”. După ce salută imensa adunare, Cohen începe să spună o poveste greu de înghițit, despre tatăl său care „avea mustața neagră, o vestă superbă, panseluță la rever” și care era pasionat de circ. Calmați de vocea blândă, cu efect hipnotic, a omului de pe scenă, 600.000 de oameni îl ascultă, dar mai ales ascultă de Cohen, citez : „Încet-încet, (spectatorii) și-au scos cutiile de chibrituri și brichetele, și în loc să dea foc la obiecte, și-au fluturat brațele în aer, făcând lumină și căldură”. Cauza acestei bruște schimbări de comportament a mulțimii rezidă în excepționalul talent de comunicator al lui Leonard Cohen. După cinci zile în care cei de pe scenă vorbiseră către public, venise în sfârșit un om care vorbea cu ei, cu fiecare dintre ei. Întorcându-ne la copilăria lui Cohen, trebuie spus că bunicul matern al acestuia a avut o puternică influență asupra lui Leonard, deși au locuit împreună mai puțin de un an. Bunicul matern se numea Solomon Klinitsky-Klein, era rabin și un erudit celebru, supranumit Prințul Gramaticienilor. Anul petrecut împreuna de bunic și nepot a însemnat pentru acesta din urmă o alinare a durerii provocate de moartea timpurie (în 1944) a tatălui său, Nathaniel Cohen, dar mai ales o altfel de înțelegere a iudaismului, „radical diferită de teologia politicoasă ce se oferea la sinagoga conservatoare a Cohenilor”. Până la contactul cu bunicul matern, Leonard crescuse în lumea relaxată a Cohenilor, preocupați mai degrabă de cele lumești, cu prioritate de făcutul banilor. Asemeni lui Solomon Klinitsky-Klein, și bunicul patern - Lazarus Cohen - fusese un talmudist precoce, emigrat din Lituania și stabilit în Canada. Doar că Lazarus Cohen excelase în afaceri, lăsând urmașilor săi o situație materială foarte bună și o poziție de frunte în colonia evreiască din Montreal. Leonard crește prins între contrariile care sunt bunicii săi, și marcat de condiția de orfan de tată de la vârsta de 10 ani. Moartea tatălui său l-a lipsit pe Cohen de îndrumarea spirituală de care avea nevoie, obligându-l să găsească singur răspunsuri la întrebările care-l chinuiau. Sunt întrebări la care nu știu dacă Leonard Cohen va fi găsit între timp răspuns, dar ele l-au măcinat și i-au marcat profund creația și cariera. De la bunicul matern, Leonard Cohen preia și duce mai departe o viziune spirituală și totodată profund erotică asupra vieții evreiești. Profetul Isaia înţelesese că, citez : „dorințele spirituale și cele sexuale ale omenirii se întrepătrund”.

    Era o perspectivă ce și-a găsit în tânărul Cohen un ascultător pregătit, el însuși descoperind ambele dorințe în același timp. După lungi monologuri, lecturi intense și rătăciri nocturne prin Montrealul natal, Cohen găsește în sfârșit o cale de alinare a frământărilor : Poezia, ale cărei prime manifestări apar în epistolele adresate de el femeilor pe care voia să le cucerească. În poemele lui Federico Garcia Lorca, tânărul Cohen descoperă ceea ce spaniolii numesc duende, o stare anume, greu de definit și pe care noi, românii, o putem întelege numai ascultând versuri de Nichita Stănescu, rostite de Nichita Stănescu ... Prima sa culegere de versuri se intitulează Let Us Compare Mythologies - Hai sa comparăm mitologiile, este publicată în 1956 și pune în practică principiile de bază ale poeziei, preluate de Cohen de la mentorii săi. De la bunicul Klinitksy-Klein aflase că “poezia este cea mai înaltă formă de literatură, care vorbește despre dreptate și vizează transcendența”. De la poetul canadian Irving Layton “primise licența de a pofti la coapse și sâni”. Un alt poet evreu-canadian, A.M. Klein, “îi inoculase dragostea pentru epopee, iar Lorca pasiunea pentru adevărul universal”. Dacă informațiile din Wikipedia sunt corecte, până în 2010 Leonard Cohen a publicat încă 11 volume de versuri pe care vă invit să le cercetați mai îndeaproape. În 1960, din banii adunați de pe urma unei moșteniri, din premiile literare și ceva drepturi de autor, Leonard Cohen încropește suma necesară cumpărării unei case în insula Hydra din arhipelagul grecesc. Hydra devenise un loc de refugiu pentru artiștii occidentali obosiți de vânzoleala și stresul din țările lor de baștină. Aici Leonard Cohen o cunoaște pe norvegianca Marianne Ihlen, din relația lor de dragoste rezultând un cântec faimos, inclus în toate best-urile Leonard Cohen. În opinia subsemnatului, “So Long, Marianne” este nici mai mult, nici mai puțin decât modalitatea elegant-duioasă cu care Cohen pune punct unei povești amoroase. Pasămite, Marianne l-a făcut pe Leonard să uite multe lucruri importante, cum ar fi să se roage îngerilor. Și fiindcă nu s-a mai rugat îngerilor, aceștia la rândul lor, nu s-au mai rugat pentru ei. Așa că, hai mai bine să ne vedem fiecare de drumul nostru ! … Drum pe care Leonard Cohen era așteptat, între multe altele, de Janis Joplin, Suzanne Elrod, iar mai încoace, Rebecca de Mornay … În sprijinul afirmației mele de mai sus pledează un alt cântec din epocă, binecunoscutul “50 Ways to leave your lover” al lui Paul Simon. În anul de grație, annus mirabilis 1966, John Lennon declara cu dezarmantă sinceritate : ”Creștinismul va trece, va dispărea și se va scufunda. Nu trebuie să dovedesc asta. Am dreptate și se va dovedi că am dreptate. Noi (The Beatles) suntem acum mai populari decât Isus.” Altfel spus, citez de data asta din Liel Leibovitz : “Rock-ul nu este distracție ci ceva mai apropiat de religie, o cale spre salvare, pavată cu bas, chitară și baterie”. Același Leibovitz face o serie de remarci vis-à-vis de fondul comun, dar și de deosebirile dintre flegmaticul Bob Dylan care scrie pe bandă rulantă douăzeci de pagini din care avea să selecteze versurile la “Like a rolling-stone”, și perfecționistul Cohen căruia îi trebuie câțiva ani ca să șlefuiască “Hallelujah”. Bob Dylan topește cu firescul inteligenței sale stiluri diverse precum folkul tradițional, blues, rock’n’roll, country, gospel etc., din care rezultă apoi sound-ul marca Dylan. Cohen la rândul său crește ascultând diverse genuri muzicale, inclusiv Ray Charles, cântece de leagăn rusești murmurate de mama sa, șansonetele lui Jacques Brel etc. Dar pentru Cohen lucrurile stau cu totul altfel decât în cazul Dylan : Muzica trebuie să servească versurilor, să fie minimalistă, să se muleze pe forma, dar mai ales pe ințelesul, pe mesajul ascuns înăuntrul cuvintelor. Fiindcă, declară Cohen : “Cântecul nu este, așa cum a spus cândva Dylan despre compozițiile sale, un produs comercial, ci o invocare a duende, și ca atare, nu are nevoie de nimic altceva decât de acele triolete pe a opta notă la chitară și de vocea lui Cohen recitând lent versurile”. Făcând o paralelă, mai puțin evidentă, între Leonard Cohen și Jim Morrison, Liel Leibovitz remarcă apropierea dintre muzică și teologie, amândouă având “o afinitate pentru intârziere”. Întârziere care-i face pe evrei să aștepte răbdători venirea lui Mesia, iar pe iubitorii de muzică să creadă în rezolvarea treptată a tensiunilor, complicațiilor și ezitărilor inițiale ale compoziției. Subtila observație de mai sus este perfect ilustrata de Leibovitz cu începutul în forță al simfoniei a V-a a lui Beethoven.

    În 1969, la presiunile Columbia Records, Cohen face un prim turneu în Europa, unde era mult mai bine cunoscut decât în Statele Unite. Turneul nu este tocmai glorios, fiind presărat cu diverse incidente : La Musikhalle în Hamburg, Cohen mărșăluiește în pas de gâscă și execută salutul nazist, drept care este huiduit de asistență. La Olympia, în Paris, cere spectatorilor să urce alături de el pe scenă, ceea ce duce la conflicte cu personalul care asigura securitatea, iar la Copenhaga ajunge la hotel însoțit de o bună parte a publicului. De reținut remarca lui Nancy Ehrlich, critic la revista “Billboard”, care comentează în termeni duri concertul lui Leonard Cohen de la Forest Hills - New York : “Este un om nervos și neplăcut, care-și folosește extraordinarul control asupra limbii și asupra emoțiilor altora pentru a face restul lumii la fel de nervoasă și de neplăcută … Arta sa este opresivă. În loc să atragă emoții de la ascultătorii săi, Cohen își impune cu forța propriile emoții, prin presiunea personalității sale. Nu poate exista nici un fel de catharsis atunci când comunicarea nu este în ambele sensuri.” O altă remarcă pertinentă, de data asta chiar din partea lui Cohen, care se confesează … publicului din Frankfurt : “Am scris aceste cântece pentru mine însumi și este un lucru ciudat să fiu captiv în acest efort inițial. Voiam doar să-i comunic ceva unei persoane anume, iar acum sunt în situația să repet acele lucruri ca un papagal legat de podiumul său noapte de noapte”. Câteva zile mai târziu, același Leonard Cohen declară într-un interviu acordat radiodifuziunii britanice : “După ce ai cântat un cântec pe care poate că l-ai scris cu șase sau șapte ani în urmă și pe care l-ai cântat de zece sau cincisprezece ori la rând, în fiecare seară într-un alt oraș, atunci pierzi contactul cu cântecul însuși”. Pe 6 octombrie 1973, Egiptul și coaliția statelor arabe atacă Israelul. O zi mai târziu, Leonard Cohen pleacă din Hydra cu vaporul, ia avionul de la Atena și aterizează la Tel-Aviv. Într-o cafenea din capitala Israelului este recunoscut de un grup de muzicieni evrei care se pregăteau să plece pe front ca să distreze și să susțină moralul soldaților. Cohen acceptă invitația acestora de a li se alătura, și astfel începe pentru el o experiență cu totul aparte : viața reală în mijlocul unei catastrofe, supraviețuirea într-o lume sfărâmată, opriri pe marginea drumului și spectacole improvizate pentru o mână de luptători aflați în drum spre moarte. Fructele acestei dure experiențe sunt adunate de Cohen în al 4-lea album de studio, intitulat “New skin for the old ceremony”. În 1974 începe sfârșitul relației sale cu Suzanne Elrod care îi dăruise doi copii. Patru ani mai târziu moare Masha, mama lui Leonard, și tot atunci se desparte de Suzanne care pleacă cu copiii în Franța, la Avignon, unde se stabilește. Rezultatul rătăcirilor din acești ani este albumul intitulat “Recent songs”. De notat din aceeași perioada și volumul de poezii “Book of mercy”, publicat în 1984 și scris în maniera Psalmilor lui David. Iată ce gândește Cohen despre singurătate în dialogul său închipuit (sau poate că nu …) cu Dumnezeu : “Tu eşti adevărul singurătății și ea doar numele Tău îl rostește. Întărește-mi singurătatea, astfel încât să pot fi tămăduit în numele Tău care este dincolo de toate mângâierile rostite pe acest pământ”. Este așadar firească decizia lui Cohen de a se adânci în singurătatea de la care speră să afle răspunsurile ce-l macină de-o viață. Perioada 1992 - 2001, Cohen o petrece la o mânăstire a sectei japoneze Rinzai, al cărei Maestru era Kyozan Joshu Sasaki, sau Roshi, “Venerabilul Învățător”. Întrebat fiind de un reporter asupra naturii lui Dumnezeu, Roshi răspunde : “Dumnezeu nu este nici obiect, nici subiect” … La rândul său, ziarul oficial al mănăstirii lui Roshi de pe Mount Baldy - California notează : “Atâta vreme cât gândim lucrurile în mod dualist, nu vom vedea niciodată adevărul … În starea de zero nu există întrebări”… Următorii ani ai vieții și creației lui Cohen au fost încercări de punere în acord cu starea de zero și totodată cu Gemara, compendiu de comentarii rabinice scrise între 200 - 400 e.n. Referindu-se la posibilitatea venirii lui Mesia, Gemara spune : “Lăsați-l să vină, dar nu mă lasați să-l văd în timpul vieții mele”. Este recunoașterea deschisă, de către chiar teologii evrei a neputinței oamenilor de a pătrunde ceea ce nu le este dat să pătrundă. Fiindcă, citez din Liel Leibovitz : “Mântuirea este înspăimântătoare, o mare de necunoscut ce depășește cu mult înțelegerea umană.” În 2001, Cohen, scăpat întrucâtva de obsesia de a fi cu tot dinadinsul Leonard Cohen, scoate albumul “10 New Songs” şi doar 3 ani mai târziu, “Dear Heather”. Urmează o perioadă tulbure, de neașteptate probleme financiare. O iubită de ocazie, pe nume Lynch, îi fură cca. 13 milioane dolari, falsifică documente și vinde drepturile de autor pentru multe din cântecele lui Cohen. Forțat de dificultațile bănești, în 2008 - după o pauză de 14 ani - Leonard Cohen începe un nou turneu care se termină triumfal în 24 Septembrie 2009, cu concertul din Tel-Aviv. În cadrul turneului este inclus și Bucureștiul, singura capitala din estul Europei în care Cohen acceptă să cânte. Întâmplarea a făcut ca acest prim concert al lui Cohen în România să aibă loc în 4 septembrie, în preajma aniversării a 75 de ani de la nașterea individului egoist și egocentrist al cărui nume continuă sa-l poarte … Covârșită de emoție, o doamnă sau domnișoară pe nume Ana-Maria Dobinciuc, venită tocmai din USA ca să-l vadă pe Cohen, nemurește concertul de la Bucuresti cu câteva impresii din care citez : “Dance Me to the End of Love a dat startul celor trei ore de magie. Au urmat  şi, după care Leonard Cohens-aadresat mulţimii. Până atunci avusesem acea senzaţie absolut bizară, şi anume că ceea ce se întâmplă în faţa ochilor mei e ireal; însă în momentul în care Cohenne-amulţumit, atunci am realizat că,într-adevăr,acolo, pe scenă, e Leonard Cohen în carne şi oase. 14 ore cu avionul din State până la Cluj. 11 ore cu trenul de la Cluj la București. Dar ce mai contează ?! … Orice noţiune de spaţiu sau de timp se dizolvă, pentru căa-lvedea pe Leonard Cohen live e o experienţă absolut extraordinară, unică”.

    Închei periplul prin cartea lui Liel Leibovitz cu câteva versuri dedicate de atemporalul Leonard Cohen, nesăbuitului său alter ego, cel de dinaintea experienței de la mănăstirea Roshi. Despre acest individ, de care între timp s-a distanțat, Cohen spune în primul vers din “Going Home” : “Îmi place să stau de vorba cu Leonard”, după care continuă : „El vrea să scrie un cântec al iubirii / Un imn al iertării / Un manual despre cum să trăiești cu înfrângerea / Un strigăt mai presus de suferință / Un sacrificiu pentru regăsirea de sine / Dar eu nu vreau ca asta să-i fie realizarea”.

    De-aici încolo alegeți voi realizarea care vi se pare cea mai de preț în opera lui Leonard Cohen, spirit neliniștit și greu de categorisit, însă cu totul reprezentativ pentru vremurile din urmă.

    V.R. Cantacuzu
    02 august 2014